SURPLUSURI
Fragment
1.
Mi-au spus că în acea seară au văzut-o traversând strada splaiului. Primii au zărit-o chefliii aflaţi pe terasa localului din colţ. Făcură chiar şi glume pe seama ei, glume de prost gust, şi chiar au confundat-o cu sărmana Alma, nebuna ce locuia în baraca improvizată din apropierea pădurii de mesteceni. Nu-şi aminteau să fi observat în acea după-amiază vreun suflet de femeie, îndreptându-se înspre râu. Mai degrabă, în acel perimetru de piatră şi nisip nu exista nici o mişcare. Cu toţii, povestind la răstimpuri şi în situaţii diferite, accentuau câteva amănunte relevante: ne simţeam ca-ntr-un vis, ne stăpânea pustiul şi vorbele goale, împletind fraze ilogice. Hans chiar propuse să jucăm şah, însă abandonasem ideea, când bătrânul violonist, preţ de câteva minute sau ore (dar cine mai ştie), ne delecta cu acordurile instrumentului său hipnotic. Îşi mai aminteau că cerul s-a întunecat. Unii susţineau că ploua, alţii ziceau că vântul năprasnic, ivit din senin, împrăştiase norii, lăsând să se întrevadă la scurt timp după ivirea femeii linia orizontului roşiatic. Cert era faptul că nici unul din ei, nici măcar omul de după tejghea, prins şi el în scenariul acelei chermeze bahice, nu era sigur dacă tot ceea ce etala cu o fervoare de nestăvilit, constituia, în fapt, adevărul pur. Cu toţii, într-un fel sau altul, bănuiau că propriile expuneri surprindeau anumite doze de imaginar sau, redând spusele fostului amiral: „Ceea ce râvneam să fie, ceea ce visam, tot ce ni se părea a fi altfel, devenea realitate. Căutam să înţelegem acea mijire neaşteptată. Părea că imaginile aparţineau vreunei pelicule prăfuite, rupte pe alocuri şi lipite tocmai acolo unde se aştepta vreun episod hotărâtor. Privind-o, nu ne dădeam seama că fiecare din noi o vedea într-un fel propriu. Sunt sigur că dacă am fi încercat să povestim ceea ce izbuteam să percepem, fiecare din noi ar fi recurs la cu totul alte cuvinte şi alte asocieri”, deveneau prizonierii unui vis colectiv. Pentru unii femeia ce apăruse aproape de nicăieri în acea seară dintr-un sfârşit de anotimp nu era mai mult decât o umbră stinsă, desprinsă de pânza râului învolburat. În schimb, pentru alţii, pentru femeile ce se îndreptau spre casa răposatei Hilaria, spre exemplu, acea străină era atât de prezentă, încât aveai impresia că fiecare-i pas făcut spre aceeaşi destinaţie amplifica regretele şi durerea plutind în aerul înserării asemenea păsărilor de postav adumbrindu-ţi sufletul. Inga, singura rudă a defunctei, moştenitoarea fără drept de apel a tuturor bunurilor rămase în urma octogenarei, era prima fiinţă ce, percepând prezenţa străinei, se opri pentru o clipă, apoi îşi întoarse privirea şi aproape că strigă: „ – E ea!”. Însă femeia ce urma cortegiul funerar n-a schiţat nici un gest de uimire, nelămurire ori interes. Îşi continua drumul ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Privind înspre colnicul unde se afla casa Hilariei, lăsa impresia că nici un gând rău şi nici o provocare nu o puteau opri de la îndeplinirea scopului propus. Când bătrâna Sara intenţionat azvârli toroipanul de care se sluji aproape întreaga-i viaţă, glota siluetelor negre eliberă un oftat prelung. Mai degrabă, înadins decât din neatenţie, străina călcă bastonul înţepenit între două pietre vopsite cu var şi bastonul se rupse în două bucăţi aproape egale. Dar nimeni, absolut nimeni din spectatorii înfrânţi cu un simplu gest de nepăsare nu cuteză să riposteze într-un fel sau altul. Cu toţii ştiau destul de bine că pasul anterior, cu destulă uşurinţă şi fără nici o justificare prealabilă, putea fi atribuit neatenţiei.
- Viperă! şuieră Sara, simţind refluxul veninului emanat de propriul gând. Însă femeia ivită aproape de nicăieri era mult prea deşteaptă şi nu se lăsa stârnită de ostentaţiile fără sens. Îşi vedea de drum, iar siguranţa-i vădită te făcea să crezi că acele spaţii nu-i erau întru totul necunoscute. Probabil că Inga fusese prima persoană ce, în clipa în care ridică jumătatea inferioară a cârjei rupte, înţelese îndată că femeia din faţa ei putea fi unul din sufletele pierdute, dispărute ori rătăcite cu mult timp în urmă. Atunci, ziceau localnicii, în toamna acelui an negru, în Râpa Şperlei, acolo unde puteai fi tot ce doreşti, dispăruse un grup de şapte copile. Circulau tot felul de ipoteze puse pe seama respectivei răpuneri, însă nimeni nu îndrăznea să accepte adevărul dureros: moartea. Cercetările au continuat mai mult de un an şi în cele din urmă, în iarna următoare, pe motivul lipsei probelor veridice, cazul a fost închis. Însă dincolo de orice uitare, speranţa purta numele tăcerii, tulburării dinaintea furtunii, când aerul se făcea mai greu decât umbrele mestecenilor, uscat şi plin de electricitate. Şi chiar ţi se părea că privirea ta surprindea nişte urme de paşi străbătând nisipul malului, căutând poteca ce ducea înspre albie, iar apoi, la cea mai neînsemnată adiere, îşi retrăgea formele repetabile în refluxul imaginarului tău. Se zvonea că în nopţile liniştite din grotele ponorului, ca din nişte scoici de calcar şi argilă, izvorau ecourile glasurilor tânguitoare. „ – Plânsete”, zise Inga, azvârlind băţul alb dincolo de zăplazul de iederă şi pietrele râului. Ca într-un vis încâlcit, din care ştii că nu poţi evada, femeile îngenuncheaseră şi într-o limbă veche începură să murmure ceva ce semăna cu vreo rugăciune cunoscută. - E ea, zise Sara când freamătul încetă.
2.
Casa era veche, părăginită, pierdută între două şiruri de mesteceni uscaţi. În dosul clădirii, dincolo de murul pietrelor albe, în lumina decrepită a crepusculului răsărea Râpa Şperlei. Aveai senzaţia că aerul de aici, pe colnicul unde nu mai exista nici o altă clădire, era îmbibat cu izuri insuportabile, amintind mucegaiul, hoiturile descompuse ori ceva usturător, inducând greaţa sau alte stări neplăcute. În general, în aceste locuri, de dimineaţă şi până seară, putea fi văzut doar un singur suflet, un ţânc ce avea grijă de oi şi capre, de altfel singura sursă de venit a familiei Klubert. Hans Klubert, tatăl oropsitului, era un beţiv ordinar. „ - Mama copilului, Alma, nu aparţinea acestei realităţi” îmi zise bătrânul preot, mai mult din curiozitate decât din alte motive, aşteptând să vadă câţi muritori se vor aduna în acea seară să deplângă trecerea în nefiinţă a octogenarei.
- Se simte un miros straniu, i-am zis, ridicând sfeşnicul ce, ca din senin, căzu pe duşumeaua putredă. Aflasem că respectivul miros era emanat de trupul Hilariei, mai precis de pojghiţa de lut ce-i acoperea trupul. Pentru că nu se cunoştea cu exactitate ziua decesului, pentru că micul târlaş descoperise trupul când acesta intră într-o avansată stare de descompunere, câteva femei au considerat de cuviinţă că sufletului bun şi curat al Hilariei merita să i se acorde mult mai multă atenţie. Pământul galben, adunat de câţiva copii tocmai din zona ponorului, fusese fiert într-un amestec special de rozmarin şi mentă. Când substanţa fusese obţinută, căpătând nuanţa necesară, s-a purces la îmbălsămare. Chiar şi faţa ori gâtul, părţile rămase vizibile, au fost acoperite cu respectiva mixtură. Ulterior, după douăsprezece ore de repaus, timp necesar coagulării, pe obraz şi pe degetele mâinilor, peste tinctură, a fost lipită o pojghiţă subţire de nailon. Astfel, vântul, ploaia ori alte intemperii, în timpul drumului înspre cimitir, nu puteau deforma: „ - … sculptura cu iz de rozmarin”, cum, plastic, s-a exprimat abatele, sfătuindu-mă, totuşi, să nu mă încumet să ating trupul. Însă era destul de clar că mă străduiam să mă feresc de orice contact nu doar cu acel trup, dar şi cu toate obiectele ce bănuiam că puteau fi atinse de Hilaria. Totuşi, ţin minte, că nu mă puteam împotrivi anumitor îndemnuri. Am fost nevoit să acopăr cu un ştergar din pânză de sac oglinda din apropierea ferestrei. Am ridicat sfeşnicul, am aprins lumânarea şi m-am retras în unul din ungherele adumbrite din acea încăpere imensă. Din locul în care m-am oprit, sprijinindu-mă de peretele jilăvit, surprindeam întregul decor şi aproape că mă făceam nevăzut.
- Am găsit-o în poziţie fetală, lângă uşa de ieşire, zise preotul. Trebuia să fim foarte atenţi la articulaţii. La aceşti ani oasele nu sunt altceva decât nişte ramificaţii de nisip năclăit. Apoi mai era şi acea avansată stare de putrefacţie. În ochii rămaşi deschişi se oglindea vântul ce smulsese toate ferestrele, doborâse uşa bucătăriei, răsturnase cuierele şi oglinzile, obligându-ne, astfel, să ne pierdem o zi întreagă spre a putea aduce întregii clădiri o faţă oarecum decentă. Se cere ca morţii să plece dincolo, lăsând în urma lor rânduială şi curăţenie.
O femeie străină deschise uşa. Apariţia-i neaşteptată umpluse încăperea cu ondulările tăcerilor apăsătoare. O vedeam înaintând agale, asemeni unei halucinaţii dintr-o noapte de nesomn. Vedeam cum umbra ei trepidantă întuneca spaţiul străbătut, distanţa dintre uşă şi sicriu. Înţelegeam perfida-i ignoranţă, dar nu îndrăzneam să protestăm. Aerul se înteţea. Se făcea frig. Începea să plouă, să se întunece.
- Doamnă! de undeva dintr-un hău de semiîntuneric se auzi vocea Almei. Dumneata crezi că ai să reuşeşti? A trecut prea mult timp…
1.
Mi-au spus că în acea seară au văzut-o traversând strada splaiului. Primii au zărit-o chefliii aflaţi pe terasa localului din colţ. Făcură chiar şi glume pe seama ei, glume de prost gust, şi chiar au confundat-o cu sărmana Alma, nebuna ce locuia în baraca improvizată din apropierea pădurii de mesteceni. Nu-şi aminteau să fi observat în acea după-amiază vreun suflet de femeie, îndreptându-se înspre râu. Mai degrabă, în acel perimetru de piatră şi nisip nu exista nici o mişcare. Cu toţii, povestind la răstimpuri şi în situaţii diferite, accentuau câteva amănunte relevante: ne simţeam ca-ntr-un vis, ne stăpânea pustiul şi vorbele goale, împletind fraze ilogice. Hans chiar propuse să jucăm şah, însă abandonasem ideea, când bătrânul violonist, preţ de câteva minute sau ore (dar cine mai ştie), ne delecta cu acordurile instrumentului său hipnotic. Îşi mai aminteau că cerul s-a întunecat. Unii susţineau că ploua, alţii ziceau că vântul năprasnic, ivit din senin, împrăştiase norii, lăsând să se întrevadă la scurt timp după ivirea femeii linia orizontului roşiatic. Cert era faptul că nici unul din ei, nici măcar omul de după tejghea, prins şi el în scenariul acelei chermeze bahice, nu era sigur dacă tot ceea ce etala cu o fervoare de nestăvilit, constituia, în fapt, adevărul pur. Cu toţii, într-un fel sau altul, bănuiau că propriile expuneri surprindeau anumite doze de imaginar sau, redând spusele fostului amiral: „Ceea ce râvneam să fie, ceea ce visam, tot ce ni se părea a fi altfel, devenea realitate. Căutam să înţelegem acea mijire neaşteptată. Părea că imaginile aparţineau vreunei pelicule prăfuite, rupte pe alocuri şi lipite tocmai acolo unde se aştepta vreun episod hotărâtor. Privind-o, nu ne dădeam seama că fiecare din noi o vedea într-un fel propriu. Sunt sigur că dacă am fi încercat să povestim ceea ce izbuteam să percepem, fiecare din noi ar fi recurs la cu totul alte cuvinte şi alte asocieri”, deveneau prizonierii unui vis colectiv. Pentru unii femeia ce apăruse aproape de nicăieri în acea seară dintr-un sfârşit de anotimp nu era mai mult decât o umbră stinsă, desprinsă de pânza râului învolburat. În schimb, pentru alţii, pentru femeile ce se îndreptau spre casa răposatei Hilaria, spre exemplu, acea străină era atât de prezentă, încât aveai impresia că fiecare-i pas făcut spre aceeaşi destinaţie amplifica regretele şi durerea plutind în aerul înserării asemenea păsărilor de postav adumbrindu-ţi sufletul. Inga, singura rudă a defunctei, moştenitoarea fără drept de apel a tuturor bunurilor rămase în urma octogenarei, era prima fiinţă ce, percepând prezenţa străinei, se opri pentru o clipă, apoi îşi întoarse privirea şi aproape că strigă: „ – E ea!”. Însă femeia ce urma cortegiul funerar n-a schiţat nici un gest de uimire, nelămurire ori interes. Îşi continua drumul ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Privind înspre colnicul unde se afla casa Hilariei, lăsa impresia că nici un gând rău şi nici o provocare nu o puteau opri de la îndeplinirea scopului propus. Când bătrâna Sara intenţionat azvârli toroipanul de care se sluji aproape întreaga-i viaţă, glota siluetelor negre eliberă un oftat prelung. Mai degrabă, înadins decât din neatenţie, străina călcă bastonul înţepenit între două pietre vopsite cu var şi bastonul se rupse în două bucăţi aproape egale. Dar nimeni, absolut nimeni din spectatorii înfrânţi cu un simplu gest de nepăsare nu cuteză să riposteze într-un fel sau altul. Cu toţii ştiau destul de bine că pasul anterior, cu destulă uşurinţă şi fără nici o justificare prealabilă, putea fi atribuit neatenţiei.
- Viperă! şuieră Sara, simţind refluxul veninului emanat de propriul gând. Însă femeia ivită aproape de nicăieri era mult prea deşteaptă şi nu se lăsa stârnită de ostentaţiile fără sens. Îşi vedea de drum, iar siguranţa-i vădită te făcea să crezi că acele spaţii nu-i erau întru totul necunoscute. Probabil că Inga fusese prima persoană ce, în clipa în care ridică jumătatea inferioară a cârjei rupte, înţelese îndată că femeia din faţa ei putea fi unul din sufletele pierdute, dispărute ori rătăcite cu mult timp în urmă. Atunci, ziceau localnicii, în toamna acelui an negru, în Râpa Şperlei, acolo unde puteai fi tot ce doreşti, dispăruse un grup de şapte copile. Circulau tot felul de ipoteze puse pe seama respectivei răpuneri, însă nimeni nu îndrăznea să accepte adevărul dureros: moartea. Cercetările au continuat mai mult de un an şi în cele din urmă, în iarna următoare, pe motivul lipsei probelor veridice, cazul a fost închis. Însă dincolo de orice uitare, speranţa purta numele tăcerii, tulburării dinaintea furtunii, când aerul se făcea mai greu decât umbrele mestecenilor, uscat şi plin de electricitate. Şi chiar ţi se părea că privirea ta surprindea nişte urme de paşi străbătând nisipul malului, căutând poteca ce ducea înspre albie, iar apoi, la cea mai neînsemnată adiere, îşi retrăgea formele repetabile în refluxul imaginarului tău. Se zvonea că în nopţile liniştite din grotele ponorului, ca din nişte scoici de calcar şi argilă, izvorau ecourile glasurilor tânguitoare. „ – Plânsete”, zise Inga, azvârlind băţul alb dincolo de zăplazul de iederă şi pietrele râului. Ca într-un vis încâlcit, din care ştii că nu poţi evada, femeile îngenuncheaseră şi într-o limbă veche începură să murmure ceva ce semăna cu vreo rugăciune cunoscută. - E ea, zise Sara când freamătul încetă.
2.
Casa era veche, părăginită, pierdută între două şiruri de mesteceni uscaţi. În dosul clădirii, dincolo de murul pietrelor albe, în lumina decrepită a crepusculului răsărea Râpa Şperlei. Aveai senzaţia că aerul de aici, pe colnicul unde nu mai exista nici o altă clădire, era îmbibat cu izuri insuportabile, amintind mucegaiul, hoiturile descompuse ori ceva usturător, inducând greaţa sau alte stări neplăcute. În general, în aceste locuri, de dimineaţă şi până seară, putea fi văzut doar un singur suflet, un ţânc ce avea grijă de oi şi capre, de altfel singura sursă de venit a familiei Klubert. Hans Klubert, tatăl oropsitului, era un beţiv ordinar. „ - Mama copilului, Alma, nu aparţinea acestei realităţi” îmi zise bătrânul preot, mai mult din curiozitate decât din alte motive, aşteptând să vadă câţi muritori se vor aduna în acea seară să deplângă trecerea în nefiinţă a octogenarei.
- Se simte un miros straniu, i-am zis, ridicând sfeşnicul ce, ca din senin, căzu pe duşumeaua putredă. Aflasem că respectivul miros era emanat de trupul Hilariei, mai precis de pojghiţa de lut ce-i acoperea trupul. Pentru că nu se cunoştea cu exactitate ziua decesului, pentru că micul târlaş descoperise trupul când acesta intră într-o avansată stare de descompunere, câteva femei au considerat de cuviinţă că sufletului bun şi curat al Hilariei merita să i se acorde mult mai multă atenţie. Pământul galben, adunat de câţiva copii tocmai din zona ponorului, fusese fiert într-un amestec special de rozmarin şi mentă. Când substanţa fusese obţinută, căpătând nuanţa necesară, s-a purces la îmbălsămare. Chiar şi faţa ori gâtul, părţile rămase vizibile, au fost acoperite cu respectiva mixtură. Ulterior, după douăsprezece ore de repaus, timp necesar coagulării, pe obraz şi pe degetele mâinilor, peste tinctură, a fost lipită o pojghiţă subţire de nailon. Astfel, vântul, ploaia ori alte intemperii, în timpul drumului înspre cimitir, nu puteau deforma: „ - … sculptura cu iz de rozmarin”, cum, plastic, s-a exprimat abatele, sfătuindu-mă, totuşi, să nu mă încumet să ating trupul. Însă era destul de clar că mă străduiam să mă feresc de orice contact nu doar cu acel trup, dar şi cu toate obiectele ce bănuiam că puteau fi atinse de Hilaria. Totuşi, ţin minte, că nu mă puteam împotrivi anumitor îndemnuri. Am fost nevoit să acopăr cu un ştergar din pânză de sac oglinda din apropierea ferestrei. Am ridicat sfeşnicul, am aprins lumânarea şi m-am retras în unul din ungherele adumbrite din acea încăpere imensă. Din locul în care m-am oprit, sprijinindu-mă de peretele jilăvit, surprindeam întregul decor şi aproape că mă făceam nevăzut.
- Am găsit-o în poziţie fetală, lângă uşa de ieşire, zise preotul. Trebuia să fim foarte atenţi la articulaţii. La aceşti ani oasele nu sunt altceva decât nişte ramificaţii de nisip năclăit. Apoi mai era şi acea avansată stare de putrefacţie. În ochii rămaşi deschişi se oglindea vântul ce smulsese toate ferestrele, doborâse uşa bucătăriei, răsturnase cuierele şi oglinzile, obligându-ne, astfel, să ne pierdem o zi întreagă spre a putea aduce întregii clădiri o faţă oarecum decentă. Se cere ca morţii să plece dincolo, lăsând în urma lor rânduială şi curăţenie.
O femeie străină deschise uşa. Apariţia-i neaşteptată umpluse încăperea cu ondulările tăcerilor apăsătoare. O vedeam înaintând agale, asemeni unei halucinaţii dintr-o noapte de nesomn. Vedeam cum umbra ei trepidantă întuneca spaţiul străbătut, distanţa dintre uşă şi sicriu. Înţelegeam perfida-i ignoranţă, dar nu îndrăzneam să protestăm. Aerul se înteţea. Se făcea frig. Începea să plouă, să se întunece.
- Doamnă! de undeva dintr-un hău de semiîntuneric se auzi vocea Almei. Dumneata crezi că ai să reuşeşti? A trecut prea mult timp…
