Pentru a schimba paginile, daţi click pe săgeţile albastre (stânga, sus)
fragment
Ţin minte că-n acea seară, pe trotuarul din faţa casei, am văzut nişte fâşii enorme de pânză ori ceva asemănător, amintind bucăţi de piele umană. Şi chiar avusesem senzaţia că respectivele decupaje rubinii se strângeau, se mişcau ori se zbăteau din pricina ploii reci şi interminabile. Zvâcnirea lor năştea impresia unui corp viu. Era ca şi cum ai fi privit vreo pasăre rănită, ştiind că nu mai poţi face absolut nimic s-o readuci la viaţă. Ştiam că nu mă puteam abandona acelui iureş de analogii deşarte. Trebuia să mă grăbesc, să ajung la timp, să fiu acolo înainte de răsăritul lunii.
Biruiam cele mai stranii senzaţii, mixturi eterogene, atitudini contradictorii: izuri insuportabile, emanate de algele autumnale, aruncate de vâslele mării pe nisipul sticlos, reveneală închegată în sloiul semiobscurităţilor ademenitoare, crustele ceţii învăluind împrejurimile. Asemenea aparenţe mă copleşeau şi, în mod bizar, îmi ofereau afluxurile forţelor nebănuite. Mă simţeam liber. Puteam înainta, ignorând orice fel de oprelişti. Depăşind rândul caselor de pescari, câţiva arbori singuratici de la marginea scuarului, aşteptând liniştea întunericului promis, ultimele contururi ale oraşului adormit, am intrat în desişul ponorului. Visam că într-o zi mă voi strămuta aici, unde viaţa curgea după alte principii, în alt ritm şi aproape că nici nu se supunea timpului nestăvilit. Abia într-un târziu am înţeles că până la destinaţie îmi rămânea mai puţin de un kilometru. „ – Mai puţin de jumătate de oră…” îmi ziceam, ştiind că mă voi opri de fiecare dată când îmi voi aminti ceva esenţial. Acea piele din faţa casei mă făcea să mă simt vinovat. Mă simţeam ca şi cum tocmai eu aş fi fost încriminatul ce a săvârşit un act abominabil şi acum fugea de propria răspundere. Am cotit la stânga. Urmam o cărăruie băhnoasă, în lutul căreia mi se părea că descoperisem nişte urme de paşi.
Însă altceva, mult mai obscur şi bizar, îmi distrăgea atenţia. Ceaţa căpăta nuanţe azurii, strălucea asemenea mării din apropierea lizierei, netezea formele clare, conferind imaginilor spaţioase un fel de uniformizare neînţeleasă. Amesteca totul şi, într-un mod intenţionat, scotea la iveală porţiunile mai puţin cunoscute ori aproape nesemnificative. Dispersa umbrele copacilor, dilua distanţele perceptibile, pulveriza văzduhul cu un soi de luciri lichide. Mă simţeam ostenit, însă continuam lupta cu diformităţile tenebrelor cucernice. Înaintam, înfruntând întrepătrunderile tăcerilor fermecătoare, impresiilor că la răstimpuri îndoielnice reverberau ecourile respiraţiilor necunoscute, că în revărsările vertijelor umede se putea ivi orice formă de suflet, aidoma păsării ca din senin, căzute în faţa mea; o pasăre neagră, enormă, străpunsă, probabil, de săgeata arbaletei din spatele sceptrului lizierei. „ - Cineva vâna îngeri” îmi ziceam. Fusesem prins în capcana iluziilor zadarnice. Mă simţeam pândit de priviri ucigătoare, ipotetice şi suverane asupra efervescenţei acelei seri imprevizibile.
Biruiam cele mai stranii senzaţii, mixturi eterogene, atitudini contradictorii: izuri insuportabile, emanate de algele autumnale, aruncate de vâslele mării pe nisipul sticlos, reveneală închegată în sloiul semiobscurităţilor ademenitoare, crustele ceţii învăluind împrejurimile. Asemenea aparenţe mă copleşeau şi, în mod bizar, îmi ofereau afluxurile forţelor nebănuite. Mă simţeam liber. Puteam înainta, ignorând orice fel de oprelişti. Depăşind rândul caselor de pescari, câţiva arbori singuratici de la marginea scuarului, aşteptând liniştea întunericului promis, ultimele contururi ale oraşului adormit, am intrat în desişul ponorului. Visam că într-o zi mă voi strămuta aici, unde viaţa curgea după alte principii, în alt ritm şi aproape că nici nu se supunea timpului nestăvilit. Abia într-un târziu am înţeles că până la destinaţie îmi rămânea mai puţin de un kilometru. „ – Mai puţin de jumătate de oră…” îmi ziceam, ştiind că mă voi opri de fiecare dată când îmi voi aminti ceva esenţial. Acea piele din faţa casei mă făcea să mă simt vinovat. Mă simţeam ca şi cum tocmai eu aş fi fost încriminatul ce a săvârşit un act abominabil şi acum fugea de propria răspundere. Am cotit la stânga. Urmam o cărăruie băhnoasă, în lutul căreia mi se părea că descoperisem nişte urme de paşi.
Însă altceva, mult mai obscur şi bizar, îmi distrăgea atenţia. Ceaţa căpăta nuanţe azurii, strălucea asemenea mării din apropierea lizierei, netezea formele clare, conferind imaginilor spaţioase un fel de uniformizare neînţeleasă. Amesteca totul şi, într-un mod intenţionat, scotea la iveală porţiunile mai puţin cunoscute ori aproape nesemnificative. Dispersa umbrele copacilor, dilua distanţele perceptibile, pulveriza văzduhul cu un soi de luciri lichide. Mă simţeam ostenit, însă continuam lupta cu diformităţile tenebrelor cucernice. Înaintam, înfruntând întrepătrunderile tăcerilor fermecătoare, impresiilor că la răstimpuri îndoielnice reverberau ecourile respiraţiilor necunoscute, că în revărsările vertijelor umede se putea ivi orice formă de suflet, aidoma păsării ca din senin, căzute în faţa mea; o pasăre neagră, enormă, străpunsă, probabil, de săgeata arbaletei din spatele sceptrului lizierei. „ - Cineva vâna îngeri” îmi ziceam. Fusesem prins în capcana iluziilor zadarnice. Mă simţeam pândit de priviri ucigătoare, ipotetice şi suverane asupra efervescenţei acelei seri imprevizibile.
