Nuvele

fragment

Picture
                fragment              

 

1.

                Au mai rămas doar amintiri, regrete şi durere. Ea plecase, iar Arnis Korel refuza să părăsească cimitirul colnicului, înţelegând pentru întâia oară că absenţele importante, uneori, goleau de lumină şi culoare vastităţile Vidamiei. În decorul văzduhului cenuşiu privirea surprindea nişte specii de plante necunoscute, cu lujere noduroase şi frunze smolite, aidoma decupajelor de postav, decolorate din pricina ploilor autumnale. De jur împrejur arborii seculari îmbrăcau hlamidele umbrelor durabile, ornate cu frunze de rugină sărată ori cu reflexe lichide, simbolizând ceva indefinibil. Ceva prezent şi apăsător, ca un fel de văzduh coagulat, plutea peste împrejurimi, aducând cu sine izuri insuportabile, amintind hoituri de jivine, împrăştiate prin ungherele tainice ale pădurii de molid şi mesteacăn. Şi dacă în acele clipe te-ai fi oprit în apropierea lizierei, ai fi avut senzaţia că silueta omului din cimitir se ridica direct din pământul galben, din acel lut ce, în nişte trepte inegale, aluneca până la marginea lacului în care se adunau parcă toate şuvoaiele de ploaie din acea zi.

                Acolo ea obişnuia să se plimbe în orele înserării. Cunoştea fiecare potecă, piatră ori specie de plantă ce-i răsăreau în cale aidoma podoabelor necesare, schiţate de penelurile nevăzute ale vântului autumnal; pentru ea şi doar pentru ea. În prelungirea acelui spaţiu, dincolo de povârnişurile veşnic verzi, se întindea imensitatea ondulărilor de stânci şi nisip cenuşiu, pustiul ori ceea ce rămânea în urma unei pânze arse, aspre, aruncate la marginea vreunui drum uitat. Acolo ploua des şi poate tocmai din această cauză mai tot timpul ţi se părea că, străbătând acele depărtări, poţi pătrunde în abis. De multe ori ea nutrea asemenea idei. Ar fi vrut să ajungă în acel spaţiu interzis, cum, în glumă, Arnis Korel numea respectivul loc. Dacă trecea de cimitir, de pâlcurile arborilor... „- Nu!” îşi zise. A fost sfătuită să se debaraseze de asemenea idei: locuri ce nu există, vise nefireşti ori speranţe deşarte. Acolo, în apropierea lacului, realiza că îi venea din ce în ce mai greu să suporte prezenţa Elmirei când Arnis fusese plecat pentru câteva zile sau chiar săptămâni în ţările Orientului Apropiat. Ignoranţa? Refuzul? Izolarea? Elmira îi aducea dovezi că viaţa e doar o trecere fără sens prin labirintul confuz, începând şi terminându-se cu haturile necunoscutului. Venită din spaţii străine, de undeva de la marginea lumii, acea femeie fără trecut şi fără amintiri ce puteau fi relatate chiar şi cu preţul insinuării exagerărilor demne de a conferi spuselor câteva umbre de interes, descria prezentul, anticipa ziua de mâine, încercând să croiască din straturile generalităţilor arhetipale imaginea plauzibilului acaparant. De multe ori izbutea să dirijeze gândurile celuilalt pe un făgaş greşit, spre incertitudine şi păreri eronate, obligându-l să accepte viziunile sale injuste şi contradictorii în raport cu adevărul perceput. Urmau pauze prelungi când aerul devenea insuportabil, iar tăcerile apăsătoare te făceau să te simţi inutil, străin de propria fiinţă, asemenea steiului părăsit chiar şi de ultimele păsări dintr-un sfârşit de anotimp. Uitai ce înseamnă să crezi şi să speri că totul se va schimba, că cineva, undeva îşi mai aminteşte de tine. În asemenea clipe Eminei i se părea că femeia din casa ei începea să-i semene chiar şi după felul în care gândea. Se străduia să pară independentă de orice altă prezenţă, dar, de fapt, se simţea crispată, abandonată şi străină, ca şi cum ar fi fost doar un musafir nepoftit. Privea cu neîncredere masa pe care se găseau două ceşti cu ceai rece, o vază de lemn roşiatic şi ziarul de seară, rămas deschis la pagina în care se anunţa moartea a trei pasageri încă neidentificaţi. S-a apropiat de geam, vrând parcă să nu mai găsească pe luciul sticlei fumurii silueta Elmirei. Însă femeia ce-i semăna atât de bine nu putea fi jignită, izgonită ori înfruntată pentru că, în ciuda comportamentului respingător, dincolo de orice bănuială, singurătatea ei scotea la iveală umbrele suferinţelor acerbe. Trebuia să o accepte aşa cum era, să o lase să se destăinuiască, să spună tot ce simţea, ce credea şi i se părea a fi altfel.

                - Trebuie să plec, zise Elmira, ridicându-se şi mulţumind.

                - Te încredinţez că Arnis nu va afla absolut nimic. Ar fi vrut să mai adauge încă ceva, să vorbească, să-i spună tot ce crede, fără să mai aştepte vreun răspuns ori reacţie nefirească, să-şi înfrângă propria nelinişte, să-şi reverse întreaga-i durere şi nici să nu-i mai pese ce se va întâmpla ulterior. Dacă ar fi îndrăznit să se elibereze de acea povară, să respire în voie, dacă ar fi mers până la capăt... Dar nu mai trebuia căutat nici un răspuns. Totul era cât se poate de clar. În asemenea împrejurări cuvintele nu aveau nici un sens. Când închise uşa, Emina a realizat că i-a scăpat ceva important, ceva ce nu se putea explica pentru că devenea mult mai dureros decât orice absenţă. Înţelegea, în schimb, că între ea şi acea femeie creştea o pasiune confuză, sentimentul de care devenea conştientă, cu toate că îl nega, apostrofându-se cât de naivă putea să fie, prinsă fiind în mrejele acelei dominanţe. Zbârnâitul strident al telefonului i-a retezat şirul gândurilor negre. A ridicat receptorul, însă, de cealaltă parte, într-o depărtare imaginară, nu răspunse nimeni, nici o voce, nici un ecou. Persista ceva nefiresc în acea tăcere. Pentru câteva clipe i s-a părut că percepuse un gâfâit scurt, înecat de răsunetul vântului răvăşitor. Apoi totul s-a stins. Nimic nu prevestea vreo schimbare importantă. Îi rămânea aşteptarea. Arnis se va întoarce peste o săptămână. Ar fi vrut să-i scrie, iar apoi, o noapte întreagă, să aştepte un simplu răspuns: „– Totul e cât se poate de bine”. Dar nu dorea să ajungă la asemenea absurdităţi. Îşi zicea că erau doar nişte dorinţe deşarte, născute din cauza singurătăţii, că în şirul frazelor de prisos, din neatenţie, s-ar fi putut strecura vreun cuvânt, vreo pauză sau asociere nepotrivită, dezvăluind vreo umbră de nelinişte. Asemenea amănunte, aparent fără sens, îi stârneau temeri incontrolabile şi, mai mereu, aduceau în prim-plan prezenţa Elmirei, un factor dominant, mai mereu întorcând fluxul firesc al lucrurilor după propria voinţă şi necesitate.

                Era târziu, foarte târziu. Auzi nişte paşi în spatele său. Ştia. Era ea.

                - Vei rămâne? Întrebă, privind în gol. Răspunsul era cât se poate de clar: pe umărul dezgolit resimţi ceva cald, emanând izul depărtărilor imposibile. Ştia: era mâna ei. Întoarse privirea şi-i zâmbi jovial.

                - Îţi închipui că ai să rezişti? Rosti Elmira, apucând-o de braţ şi, ca printr-un vis nemărginit, o conducea spre lac. În pofida gestului neaşteptat, ea nu se opunea. Era ca şi cum ar fi urmat iţele nevăzute ale subconştientului, creionând păienjenişul hărţilor complexe, confuze şi necunoscute. În văzduhul de cleştar domnea o tăcere covârşitoare, multiplicându-ţi ecourile respiraţiei în iluzii stereoscopice, ademenindu-te şi lăsându-te să înţelegi cât de singur poţi să fii în anumite momente. Însă Emina se supunea oricărui impuls venit din partea celeilalte femei. Ascultând-o, încerca să surprindă ceea ce i se părea relevant.

                - Nici nu ştiam că mă voi opri aici, la capătul lumii, în locul ce nu promite nici un viitor, unde prezentul devine uitare, iar oamenii nu au nevoie de tine pentru că eşti şi rămâi doar un suflet străin. Vidamia? Nu înseamnă nimic, absolut nimic sau... mă contrazic şi spun că e doar un petic infim, decupat de pe harta spaţiului cunoscut.

                Se insinua în acel monolog un soi de cinism latent. Se înţelegea că mai tot timpul Elmira infirma orice idee de existenţă, părea inabordabilă, distantă, rece, încercând şi reuşind de cele mai multe ori să stârnească teama şi deprimarea în mintea celui ce o asculta. La drept vorbind prezenţa ei într-un spaţiu atât de anost, în acea noapte cutreierată de făpturile mişcătoare ce se compuneau din lumina lunii şi conuri de umbre prelungi, în acel început de anotimp, părea că încorpora tot ce mai rămase din jocul reveriilor şi închipuirii. Chiar şi Emina recunoştea în femeia din faţa ei dăinuirea unui „ceva” haotic, prezent şi dependent de iluzia altei lumi. În glasul ei se simţea o uşoară vibrare. Pauzele dintre cuvinte nu se potriveau cu ideile exprimate. Denaturau expunerea, conferindu-i un caracter bizar. Era ca şi cum, în timp ce vorbea, se gândea la cu totul altceva. Nu lăsa să pricepi anumite amănunte şi chiar, uneori, stâlcea un cuvânt sau altul, schimbându-i accentul.

                - Am impresia că şi timpul aici a rămas în urmă, s-a oprit într-un punct indefinibil...

                - Dar de ce nu pleci? Pe neaşteptate, oarecum nepotrivit, interveni Emina. Undeva în vale, la o distanţă incertă, se auzi un sunet scurt, spintecător, nepriincios; o zbatere de aripi, un ecou metalic, dispersat în tremoluri asurzitoare.

                - Nu înţelegi că pentru mine eşti...? Se oprise la timp. Ştia că orice dezvăluire ar fi putut amplifica bănuieli, ură şi înverşunări fără sens.

                - Nu mă tem, accentuă Emina. Continuă! Eşti liberă să spui tot ce vrei.

                - Oriunde m-aş opri, fără tine nu aş putea să rezist. Priveşte-mă! Zise şi o prinse de umeri. Uită-te în ochii mei şi vei înţelege că suntem una şi aceeaşi persoană. Nu, draga mea, nu ai dreptul să mă ignori, să te prefaci că nu-ţi pasă şi să afirmi că altcineva ar putea să însemne mult mai mult pentru tine.

                - De nu te-aş cunoaşte, aş zice că începi să aiurezi. Ştiu ce înseamnă să fii singur, să nu crezi în nimic şi în nimeni. Ar fi vrut să continue şirul ideilor, însă înţelese îndată că asemenea destăinuiri puteau răni fiinţa ce-i semăna atât de mult. Emina închise ochii, bănuind că va auzi vreo confesare preţioasă. Era calmă şi încrezătoare în propriile gânduri. La fel ca şi în clipele când i-a simţit mâna pe umărul său dezgolit, când îi recunoscu prezenţa fără să o privească ori să audă vreo vorbă nepotrivită, aşa şi aici, în această noapte şi în această singurătate asupritoare, simţea aceeaşi căldură inundându-i trupul şi amplificându-i parcă bătăile inimii. Căzu în stăpânirea unui tremur incontrolabil. Nu se putea opune emoţiilor şi sentimentelor năucitoare. Nu îndrăznea să-i confirme absolut nimic, să-i explice, cum din ziua în care o văzuse pentru întâia oară, viaţa ei a căpătat un alt sens. În faţa ei, alături de acea străină, venită parcă dintr-un alt timp, se simţea inferioară, demnă de compătimire, neputincioasă şi lipsită de orice vis măreţ. Debarasându-se de acea atingere confuză, de contactul cu derma de o albeaţă imposibilă, se sprijini de murul zidit din pietre reci, printre care răsăreau plantele agăţătoare, lujere cu spini ori frunze noduroase, formând o perdea năclăită şi umedă. Era zidul de apus, rămas de la paraclisul ridicat în secolul trecut, străjuit de mlăji, scufundându-se în oglinda apei rubiconde. Coloanele umbrelor grele se desprindeau de trunchiurile arborilor spre a se uni în nişte arcade solide şi întunecate. Lacul îşi trăda persistenţa tocmai datorită jocului de nuanţe sângerii, de umbre tăiate cu lamele velelor de lucoare lunară, de sinuozităţi cenuşii, dând naştere imaginii valurilor cuceritoare. Noaptea era sălbatică şi solitară. Şi în acea tăcere două femei se confesau una în faţa celeilalte, ştiind că durerile destăinuite eliberau sufletul de poveri şi frică. Aşezându-se lângă Emina, Elmira atinse cu degetele mâinii stângi genunchiul acesteia. Continua să privească în gol, dar simţea că acum întunericul devenea mai cald, încântător chiar. Clipele satisfacţiei enigmatice o sileau să tacă, să respire adânc, evitând orice gest nesăbuit, demn de a trăda adoraţii ascunse. Aidoma unui copil zăpăcit, prins în mijlocul actului interzis, Emina râse. Apoi, deodată, deveni serioasă şi spuse pe un ton calm:

                - Nu mă tem! Poţi să faci ce vrei. În fond, viaţa mea nu depinde de nimeni. Nimeni nu mă poate opri să-mi urmez gândurile.

                - Aş dori ca această linişte să dureze mereu, mereu, mereu. Aştepta să i se facă vreo mărturisire preţioasă. În schimb simţi degetele Eminei atingându-i părul, gâtul, braţul, stârnind fiori reci, dar atât de plăcute. Credea că se făcea înţeleasă, că vorbele ei atinseră scopul. Se bucura de acea izbândă, abandonându-se unui fel de euforii aproape organice. Mai lipsea doar un singur cuvânt, un suspin, o ultimă umbră de respiraţie. Însă Emina reuşi să se oprească la timp. Pe degetele-i uscate şi lungi resimţi ceva cleios şi rece, ca un fel de sânge, coagulându-se mult prea repede.

                - Mereu am senzaţia că dincolo de cimitir, în necuprinsul tăcerii, am putea fi mult mai fericite decât în aceste locuri, rosti Elmira şi spontan îşi întoarse privirea înspre iezer. I s-a părut că pe acel luciu lichid ceva se mişcase, că pânza se rupse şi o frântură de umbră se eliberă din adâncuri.

                - Nu! Zise Emina. Trebuie să rămâi. Fără tine m-aş simţi foarte singură. Tot ce gândeşti, mi se întâmplă. Tot ce doreşti, se îndeplineşte. Aici e şi locul tău chiar dacă refuzi să accepţi asemenea idei.

                - E cineva acolo, şopti Elmira, arătând înspre apă.

                - E doar o părere, draga mea. De fiecare dată, când venim aici... Dar nu a continuat fraza, deoarece a realizat că acel „venim”, spontan, includea în discuţie prezenţa lui Arnis. A înghiţit în gol. S-a simţit vinovată, cu toate că nu săvârşise nici un act abominabil. Închise ochii şi se văzu turnând venin şi ceară peste o rană deschisă, în golul inimii de rubin, pe carapacea sufletului pocnit din pricina umbrelor apăsătoare. Asemenea imagini o aduceau la hatul delirului. Şi totuşi, realiza că în viaţa ei nu se găsea loc pentru două persoane. Singura modalitate de a ieşi din impas consta în grabnica schimbare a subiectului. Trebuia să vorbească, să vorbească despre orice, oricum şi oricât de confuz. Doar să anuleze pluralul anterior, aducând atât de aproape imaginea bărbatului.

                - Mda, e doar o părere. Apa asta e ca o materie vie, un fenomen obişnuit, zic localnicii, un receptor de emoţii. Linişteşte-te, adăugă şi o sărută pe umărul dezgolit. Surprinsă de propria nesăbuinţă, privi înspre cimitir. O siluetă cunoscută se contura între o iluzie şi alta. Însă visul a durat doar câteva clipe. Ceva mult mai real decât propria făptură o aduse la realitate. Simţind gustul sărat al buzelor Elmirei, tresări, dar nu găsi forţa de ripostă. Închise ochii şi undeva în spate, la o distanţă incertă, auzi un pleoscăit metalic. Avea impresia că odată cu ruperea pânzei lichide, în sufletul ei se rupse o membrană vitală.

2.

                Îndeosebi, când Arnis lipsea, Elmira îşi făcea simţită prezenţa. Îi era alături în perioadele critice, în acele zile când orice femeie se simte inutilă şi lipsită de forţa ripostei în faţa ciclicităţii timpului lunar.

                - Încearcă să adormi.

                - Ştii doar că în somn, uneori, uit să respir, se scuză Emina, simţind dezgustul faţă de propriul trup, simţind că îmbătrâneşte cu fiecare noapte, că devine tot mai vulnerabilă şi nu se poate opune cursului firesc al lucrurilor. Oricât de mult nu ar fi dorit, oricât de multe speranţe nu i-ar fi invadat nopţile goale, întotdeauna simţea că fiecare clipă mătura de pe drumul destinului său chiar şi cele mai neimportante bucurii, măruntele desfătări ale vieţii, demne de a conferi întregii existenţe sensuri clare, o anume amprentă pe macula amintirilor efemere. Însă ivirea neaşteptată a străinei din nopţile ei, în mare măsură, îi apăru drept o întorsătură nesperată, o infiltrare levantină în basmul haotic al existenţei sale şi aşa lipsite de vreo importanţă semnificativă. Din clipa în care o văzuse pentru întâia oară, din acea seară dintr-un sfârşit de anotimp, acolo, lângă lacul presărat cu rugina frunzelor tremurătoare, între un zid de umbră şi altul i s-a părut că regăsi cealaltă faţă a propriei fiinţe. Acea femeie trecuse prin ceea ce i s-ar fi putut întâmpla şi ei, ce visa şi credea că putea fi posibil dacă în anumite momente ar fi găsit forţa necesară de a urma alte itinerarii. Însă armonia interioară, rezultanta refuzului de a se aventura în fluxurile învolburate ale vieţii, se părea că izvora din ungherele tărâmului peste care se aşternuse un soi de nepăsare, imortalitate sau linişte profundă.

                - Sunt aici, zise Elmira. Îţi sunt mereu alături. O prinse de mână. Emina cedă instinctiv, apoi, ca şi cum o dorinţă hilară ar fi tulburat afluxul plăcerilor neînţelese, se recunoscu înfrântă şi închise ochii.

                - Te sperie faptul că nu dorm niciodată? Întrebă străina.

                - Nu, ripostă ea. Dorea să ocolească respectivul subiect, să dea impresia că sfidează absolut tot ce ţine de anormalitate, însă, pe drept vorbind, resimţea frica, dezamăgirea; se simţea incapabilă să protesteze într-un mod sau altul, să găsească vreo punte de refugiu, de ignorare şi combatere a crudului adevăr. Era nedumerită, pe când femeia venită dintr-un alt timp devenea tot mai stăpână pe sine, încrezătoare în propriile forţe şi pregătită să-şi atingă scopul propus. Zicea că putea să treacă neobservată, că nimeni nu îşi amintea de ea şi nu lăsa nici o urmă în destinele altora. Însă, în ciuda acelui hieratism, mai totdeauna apărea tocmai aşa cum alţii ar fi vrut s-o vadă; pentru o clipă, pentru o zi, aidoma umbrei de care izbuteşti să te desprinzi doar în puterea beznei.

                - De aici nu mai există nici o cale de evadare, zise Emina, pentru că dincolo de Vidamia nu există absolut nimic, nimic. Înţelegi? Absolut nimic, accentuă, dar sesiză că spusele sale nu stârniseră efectul dorit. Elmira trase storurile, apoi, ca într-un vis confuz, în care scenele se succedă fără nici o logică, în afara oricărei fuziuni ori înlănţuiri, lepădă rochia şi se aşeză pe marginea patului. În lumina azurie din interior pielea ei de o netezime ireală căpăta nuanţe cenuşii.

                - Când te-am întâlnit pentru prima dată, trupul tău mirosea altfel, zise Emina.

                - Dezbracă-te! Porunci străina. Tu nu vezi în ce hal arătăm? Suntem pline de noroi, din cap până-n picioare. Acest lut se uscă mult prea repede. Mi se pare că-mi pătrunde în corp, adăugă şi se repezi spre vestibul. Dădea impresia că păşeşte cu precauţie, că ocoleşte nişte smârcuri imaginare, că se sprijină de zăplazul umbrei brăzdând dormitorul asemenea unui zid necesar. Dispăru pentru câteva clipe, timp suficient ca Emina să şi-o imagineze intrând în încăperea a cărei poditura fusese acoperită cu straturi de iarbă veşnic reavănă. Dar, ca din senin, reapăru în cadrul uşii, la fel de liniştită, la fel de stranie, cu aceeaşi privire searbădă, inexpresivă şi rece.

                - Unele lucruri, noaptea, ne apar mult mai distante, complexe şi nefolositoare.

                În mână ţinea un burete verzui. Apropiindu-se de Emina, o rugă să se întindă şi să închidă ochii.

                - Imaginează-ţi păsări fără pene, zise, umbre înaripate, desprinse de stânci, de talazurile vegetaţiei abundente, prinse în unduirile văzduhului strălucitor, ferindu-se de aburul respiraţiei străine, căutând linia orizontului în zborul lor etern către asfinţit. Gândeşte-te că migrează spre moarte, că îţi place să le priveşti şi nici nu te mai interesează ce va fi mai departe. Închizi ochii. Râvneşti să atingi ceva destul de real, ceva ce ai putea să-i simţi căldura, dar nu izbuteşti să înţelegi rostul anumitor deformări. Sunt lucruri clare, obiecte uzate, utile şi inventate cu scopuri precise. Le vezi şi le cunoşti. Le uiţi aidoma numelor dintr-o copilărie pierdută. Urmează rafale de idei străine, frânturi de scrisori, cuvinte, sentimente, imagini: „Tind să cred că visul de care ţi-am mai povestit e năpădit de luminile de nicăieri, de rupturile cerului, aripi şi zbateri... suflet fără memorie... Ar tremura, ar tremura de frig şi teamă... Nu m-am putut desprinde... În urma mea ceva mă tot îndemna să-mi întorc privirea, în răsfrângerea nopţii să caut vreo entitate nedefinită, neconturată, pe care o ştiam, dar nu reuşeam s-o pricep...”. Nu mai era nevoie de nici un cuvânt. Emina adormise. Respira adânc. Inima îi bătea regulat. Elmira închise ochii, amintindu-şi de strania simetrie a camerei cu iarbă.

                S-a ridicat brusc, hotărâtă fiind să cerceteze casa, bănuind că undeva, în vreun cotlon bine ascuns, va găsi ceva relevant, acea urmă ce-i putea adeveri presupunerile născute din nimic, aproape din nimic. Penumbrele sufocară totul, creşteau aidoma siluetelor venite la vreun ceremonial tainic. Se desprindeau de pereţii umezi, emanând izuri usturătoare, dând impresia că se îndepărtează, se dilată lăsând loc altor umbre, de var şi vopsea, goale pe dinăuntru, diforme şi solide. Spaţiul pustiu confirma absenţele importante: oameni de altădată, petrecându-şi în acea casă ultimii ani de viaţă, veniţi de pe meleagurile îndepărtate, oprindu-se acolo din pricina solemnităţilor neînţelese ori, cel mai probabil, graţie conştientizării faptului că aici încetau toate drumurile. În ciuda măştilor înşelătoare, edificiul apărea drept simbolul detaşării de Vidamia, ascuns de ochii locuitorilor, în partea de apus protejat de arcul steiurilor sticloase, iar la răsărit ferit de ţesăturile arborilor seculari şi vegetaţiei luxuriante. Cercetând încăperile ce păstrau amprentele timpurilor indefinibile, descoperea urmele nuanţelor marine, spelbe, glisând spre un cenuşiu celest, îndepărtat, urcând în degradeuri armonioase până la tavanul de rigips ori lemn lăcuit. La distanţe egale, acolo unde lipseau lustrele cu braţele de nichel, se înşiruiau ochii albi, aplicele amintind băltoace lucitoare, acoperite cu sloiuri de gheaţă ori pojghiţe lăptoase, închegând într-o materie uniformă. Uneori lipseau ferestrele. În dosul draperiilor de catifea reiată oglinzi mari, acoperite cu mucegai ori pânză de păianjen, întruchipau tablouri bizare, peisajele altor posibilităţi, lăsând să se ghicească formele propriei închipuiri. Erau acolo îngeri şi cai, petale de lut pe marginea heleşteielor de rouă, catarge şi copaci, aripi enorme de tifon şi plastic, desprinse de stanele marmurei cioplite după asemănarea animalelor mitologice. Însă, cel mai bine, aproape la modul ideal, fuseseră tăinuite uşile, multe uşi, de metal ori lemn dur, de sticlă vopsită în nuanţa zidului. Mânerele puteau fi confundate cu agăţătoarele pentru tablouri, cu pronunţatele deformări ale zidului ori cu nodurile lemnului roşiatic alcătuind lambriuri pocnite din loc în loc, scorojite, căpătând tonalităţile lutului mâlos.

                Se simţea singură şi străină, doar o umbră eliberată din visul Eminei. Ar fi vrut să vorbească, în cuvinte alese să surprindă ceea ce gravita în jurul ei, să nu omită vreun amănunt important, ceva absurd, dar atât de real, obligând-o să înainteze, să urmeze ţelul propus. La un moment dat, în apropierea pragului de nisip şi smoală, i s-a părut că s-a încurcat în hăţişuri de iarbă uscată, înţepătoare, înaltă şi pocnind asemenea crengilor uscate, adunate în grămezi enorme. Atinse catul uşii, dar trăi senzaţia că degetele mâinii drepte refuzau să se oprească pe acea suprafaţă lucioasă. Era ca şi cum s-ar fi sprijinit de vreun burete umed, dându-şi seama că totul în jurul ei începea să se rotească. Cealaltă cameră îi apăru la fel de confuză, cu aceleaşi oglinzi întunecate, diforme şi reci, amplificând golul interior, conferind plantelor de un verde negricios senzaţia mişcării necontenite. Doar partea superioară a pereţilor, tavanul şi lampadarele arătau altfel, aminteau apa lacului, norii grei deformând pânza lichidă. Bănuia că în una din acele încăperi, într-un mur năpădit de liane şi năvoadele viei sălbatice se afla o uşă, o singură uşă ce dădea în biroul lui Arnis. Îşi închipuia că, găsind acel loc intim, va afla prima necunoscută din şirul ecuaţiilor neunitare. Şi chiar pe moment avu senzaţia că era la un pas de reuşită. Îndărătul oglinzii acoperite cu membrane de mucegai şi colb i se păru că percepuse chipul unui om străin. „- Nu!” îşi zise. „– Nu era nici o iluzie”. Era doar o sticlă subţire, din spatele căreia o privea cineva. Observă că de acea suprafaţă fumurie fusese prins un mâner ruginit. Înţelese îndată că se afla în faţa unei uşi. Nu mai rămânea timp pentru alte aşteptări. Împinse glasvandul prins în nişte balamale de zinc ori argint şi intră înăuntru. În mijlocul camerei, într-un jilţ de marmură neagră, acoperită cu un pled rupt şi soios, şedea o femeie ce-i semăna izbitor de mult.

                - Am venit, zise Elmira. Vreau să ştiu ce visează. Însă îndată s-a decis să nu pomenească de scrisori. Se temea că nu se va face înţeleasă, că va stârni refuzul iminent. În fapt era doar o străină şi nimic mai mult.

                - Sunt aici dintotdeauna, şopti femeia din jilţ. Poţi să-mi spui Elma. În ochii ei hibernali dospea ceva nesigur, ceva profund şi glacial, dar incapabil de a o îndepărta pe Elmira.

                - Ştii?

                - Ştii?

                - Am nevoie de o simplă confirmare, Elma. Dacă ai binevoi, ai putea să mă ajuţi. Gândeşte-te cât de mult însemn pentru tine, pentru ea în cele din urmă. Spune-mi unde să caut. Arată-mi uşa şi te voi elibera. Şi ca o ultimă implorare Elmira căzu în genunchi. Cu atenţie deosebită apucă palma Elmei, atingând-o cu buzele-i uscate. Simţind gustul nisipului sărat, pe neaşteptate îşi aduse aminte de articolul din ziarul rămas deschis pe masa din sufragerie. Ar fi vrut să mai audă vreo şoaptă, ecoul ultimei respiraţii, să se întâmple ceva, ceva semnificativ, să se audă strigată de Emina, chemată în ajutor, să perceapă răsfrângerea propriei voci ori numele bărbatului. Însă nimic, absolut nimic din supoziţiile sale nu-şi afla oglindirea în realitatea imediată. Se vedea silită să rămână acolo, alături de acea femeie a cărei privirea nu exprima nici o vârstă; acaparată de o ardoare ciudată, să scruteze spaţiul aflat într-o perpetuă metamorfozare. Din loc în loc, în apropierea arbuştilor cu frunze ogivale, zări bucăţi de hârtii rupte, arse pe margini, gălbejite, foi smulse din cărţi, din ziarele altei epoci, tremurând şi schimbându-şi poziţia ca într-un puzzle din care lipseau piesele determinante. Îşi dădu seama că nu mai putea continua în acel mod. Trebuia să cedeze, să vorbească.

                - Presupui? întrebă Elma.

                - Încerc să înţeleg. 

                - Trebuie să-ţi urmezi instinctele, gândurile, prezentul inepuizabil. Şi chiar de vei găsi vreo uşă, vei înţelege că scrisorile au fost arse. Toate. Absolut toate. Prin urmare n-ai să găseşti nici un detaliu relevant. Vei insista, dar, într-un târziu, vei înţelege o dată şi pentru totdeauna că ai pornit pe un drum greşit.

                Elmira simţi că i se face o destăinuire preţioasă. După tonul calm, dar ezitant i s-a părut că respectivul mesaj aparţinea, mai degrabă, subconştientului Eminei, decât fiinţei din faţa sa. Găsea un soi de superioritate, de scindare şi sfruntare nesăbuită în afluxul acelui monolog. Totul depindea de puterea priceperii, de acceptarea adevărului dureros. „ – Nu-mi pasă!” ar fi vrut să completeze, dar orice cuvânt nepotrivit putea opri avântul tumultuos, izbăvind-o de convingeri croite cu atât de multă migală, sufocând regresul presupunerilor derizorii.


Click to set custom HTML